da, m-ai iubit cu mantă,
a fost ca şi când nu mă prind că Les Chansons de Dalida
nu ar fi fost pentru mine
inima mea, un soi de casă memorială cu un pridvor suav
în care poposesc cititorii în carne vie

spune-mi, dacă  ştii,
forma realistă a îmbrăţişării
dincolo de respirația sacadată în care alegi ritmul incoerent
al unei poezii premiate ce nu are sens în realitate
doar în perspectiva ta transversală în care înmulțirea cu doi devine o specie curcubeică, tandră, incompatibilă cu sânii mei fermi


este ca şi cum m-aș dezbrăca de orice poem prozodoic
în care-mi este frig
doar să desenez un şotron colorat
pentru toti daltoniştii
care îmi lipesc inima aurie de roşul zăpezii.